SALVAT DE DESTIN
M-a condus pâna pe peron. Nu stiu daca voia sa se convinga ca urc în tren sau îi parea rau ca plec. Amândoua ipotezele aveau aceiasi sorti sa fie corecte. De pe scara vagonului, am urmarit-o cu privirea: îmi facea cu mâna din multimea adunata pe peron. Când am pierdut-o din vedere, am închis usa vagonului si m-am retras în compartiment. În sfârsit, singur. Doar cu gândurile mele, bineînteles, pentru ca aveam companioni. O fetiscana cam de 18 ani, însotita de o doamna severa - probabil mama ei -, un domn cu aspect de inchizitor glumet si care rasfoia o gazeta cu titlu obscur, si un cuplu de tineri casatoriti - am dedus asta din maniera în care se tineau de mâna. Plecasera, probabil, în luna de miere. As fi fost curios sa-i vad la întoarcere acasa, daca tot asa de strâns s-ar fi tinut de mâna.
Sase destine la clasa întâi, numarându-ma si pe mine, fireste. Toti având acelasi punct final al calatoriei: marea. Si, mai mult ca sigur, fiecare dintre cei sase lasasera în urma ceva nerezolvat, un gând, un gest, o amintire. Mi-am "rasucit" privirea spre interiorul meu, acolo unde aveam o rezerva de solitudine, singur cu gândurile mele, prin generozitatea Cristinei.
Mi-o imaginam pe peronul garii, cum se îndreapta spre iesire, cum deschide portiera masinii si cum se îndreapta spre casa. Mai mult sau mai putin singura. Cam atât puteam sa vad cu ochii mintii. Si ce ar mai fi fost de vazut în plus? Cu cine îsi va petrece noaptea?! Stiam deja.
Aflasem de existenta "celuilalt" cu câteva luni înainte. În urma cu cinci ani, atunci când ne casatorisem, nici în cele mai negre gânduri nu mi-as fi imaginat ca vom ajunge la asa ceva. Nu îi spusesem nimic, nu îi dadusem de banuit ca stiam ceva. Eram doar nedumerit de ce nu-mi spunea ea. De ce nu încerca sa se debaraseze de mine. Sigur, relatiile dintre noi se tensionasera, dar într-un mod subtil, raceala care aparuse o puteam pune pe seama stresului de zi cu zi. De aceea, spusese ea, trebuia sa-mi iau o vacanta.
- Du-te câteva zile la mare, o sa te întorci alt om de acolo. Ai muncit ca un rob un an de zile, nu crezi ca ar trebui sa o lasi mai moale? Altfel ne distrugem amândoi.
- Am sa plec cu o singura conditie, i-am raspuns.
Ochii ei mari, cumplit de albastri si pe care înca îi iubeam, s-au rotunjit a întrebare muta.
- Sa ma iubesti la întoarcere, asta îmi este conditia.
Si iata-ma în tren, gonind cu o suta de kilometri pe ora catre marea din care am plecat, demult, cu totii, în urma cu sute de milioane de ani. Am plecat de acolo pentru a ne reîntâlni în acest compartiment de tren. Domnul cu figura colturoasa dar senina a împaturit foaia aceea si, cu o voce placuta, s-a adresat pustoaicei de lânga el.
- Nu va suparati, am vazut ca rasfoiati mai devreme un mers al trenurilor... Mi-l puteti împrumuta un pic?
Ca prin farmec, linistea din compartiment s-a destramat. Fata s-a rasucit gratios si a pescuit mersul trenurilor din sacul atârnat de cui, iar doamna severa si-a îndulcit expresia:
- Mergeti tot pe litoral, domnule...?
- Marinescu, doamna, da, tot pe litoral, mai precis vreau sa ajung la Doi Mai, stiu ca este o cursa din Mangalia dar nu am siguranta ca am sa o prind.
- Nu va faceti probleme, domnule, a intervenit tânarul din stânga mea, si noi tot acolo mergem, la o adica putem lua un taxi din gara.
- Ce curios, Matilda, toata lumea merge la Doi Mai, a remarcat apoi juna de 18 ani.
O problema de probabilitati, mi-am zis. Cuplul merge la Doi Mai, domnul Marinescu tot acolo, Matilda si cu fata la fel. Iar eu aveam aceeasi destinatie. Care sunt sansele ca un compartiment întreg sa ajunga într-un sat mititel de pe tarmul marii? Probabil la fel de mici ca existenta vietii pe Marte, mi-am raspuns.
- Dumneavoastra, domnule, tot acolo mergeti? m-a întrebat fata al carei nume înca nu-l stiam.
- Poate parea curios, dar acolo vreau sa ajung.
I-am admirat atât cât trebuie formele bine conturate. "Un fruct salbatec care se va lasa în curând gustat de un mascul întâmplator si pofticios", mi-am spus si am întors privirea catre fereastra. O clipa mai mult daca as fi privit-o, ar fi fost un gest grosolan din partea mea. Iata cum arata singuratatea pe care mi-o dorisem: avea chipurile celor din compartiment.
Prinsesera sa discute între ei, eu preferasem sa ma holbez la peisajul monoton de afara. Din spusele lor rezulta ca niciodata nu mai fusesera în acele locuri dar se duceau pentru ca prietenii insistasera... Si asa mai departe. Am aflat ca pe fata o chema Camelia, cei doi tineri abia casatoriti se numeau Claudiu si Angela, iar Matilda nu era mama Cameliei ci matusa ei. Destul de complicat, mi-am zis si am cautat sa adorm.
M-am trezit abia la Constanta. Dintr-o privire am înteles ca între ceilalti se creasera deja invizibile punti, pareau ca se cunosc de o viata. Am ajuns în cele din urma la Mangalia si m-am trezit târât de "colegii" de compartiment într-un taxi.
- Nu se poate, mergem împreuna...
Când am ajuns la Doi Mai, se însera deja, satul parea înecat într-o ceata usoara. Am încercat sa ma despart de restul grupului fara sa par prost crescut, dar ei, se pare, aveau alte planuri cu mine.
- Domnu' Andrei, sansa ca un compartiment întreg sa ajunga la Doi Mai este extrem de mica, haideti sa nu o risipim, propun sa ne întâlnim pe plaja peste o ora.
Asa hotarâse Claudiu, sustinut de întreaga asistenta. Le-am promis ca voi aparea pe plaja si am plecat catre crângul de la marginea satului, acolo unde ridicam de obicei cortul atunci când mergeam cu Cristina. În mai putin de jumatate de ora eram gata si, profitând de întuneric, am intrat în apa marii. Un sfert de ceas, mi-am zis, voi înota un sfert de ceas, asa cum faceam demult, cu Cristina. Intram goi în apa marii, departe de zarva lumii, si ne imaginam ca suntem primele fiinte zamislite de zeii acvatici. De data asta eram singur, înfiorat de raceala apei. Departe, în stânga mea, se zareau focuri pe plaja. La unul dintre ele urma sa ma încalzesc mai târziu, ascultând povestile naroade ale celorlalti si, de ce sa fiu ipocrit, admirând pe furis prezenta Cameliei.
Dar daca nu va fi asa? mi-am spus. De ce nu as face un lucru unic? De ce nu m-as întoarce "acasa", în locul din care porniseram cu totii în urma cu milioane de ani? Poate acolo voi da de urma Cristinei, de urma pura, neîntinata, a celei pe care o iubeam din ce în ce mai mult, pe masura ce ma îndreptam spre larg...
Am sa-i las pe oamenii aceia stupizi sa ma astepte lânga foc, pe plaja, sa se întrebe de ce nu apare individul acela înalt si taciturn. Sa asculte muzica la un casetofon portabil, sa râda în rastimpuri si iarasi sa se întrebe de ce nu apar. Dupa care sa porneasca sa-mi caute cortul, mânati de Claudiu, proaspat casatorit si plin de energie, sa se minuneze de lipsa mea din cort, sa alerge pe plaja strigându-mi numele, precum sirenele de demult pe Ulise. Iar eu sa fiu deja plecat catre tarâmurile întunecate ale linistii depline.
Marea era linistita, rece si uleioasa. Înca nu simteam nici un efort, dar acest lucru era aparent, stiam ca înotul în apa rece te fura, dintr-o data apare oboseala. Faceam deliberat greseala pe care o fac multi îndrazneti: pleaca sa înoate departe, se simt plini de vigoare si, dintr-o data, respiratia li se taie. Unii reusesc sa ajunga la tarm pe jumatate înecati, altii nu mai ajung niciodata.
Numai ca mie nu-mi pasa. Deja stiam unde aveam sa-mi gasesc singuratatea pe care Cristina, generoasa, mi-o oferise. Nu stiu daca în mod constient. Nu stiu daca la asta se gândise când ma trimisese la mare, poate doar dorise sa ramâna singura, la rându-i, pentru o saptamâna. Singura sau cu "celalalt". Poate dorea sa se lamureasca, poate la întoarcerea mea urma sa-mi spuna despre ratacirea ei si sa luam totul de la început.
Am zâmbit, deja abia mai zaream focurile de pe plaja, poate ca as fi reusit sa ma întorc, dar oare doream asta? Mai degraba nu.
Înotam de mai bine de un sfert de ora, oboseala aceea brusca urma sa vina mai încolo. Cu atât mai bine, cu cât mai departe de tarm cu atât mai bine. Daca as fi intrat în panica si carnea s-ar fi revoltat, poate ca as fi fost auzit de cei de pe plaja. Nu mi-ar fi placut sa fiu salvat si sa ma umplu de ridicol. Nu am mai privit în urma. Am înotat în nestire prin apa din ce în ce mai rece si mai întunecata, pâna când am simtit cum ma lasa puterile. Asa cum ma asteptam, s-a întâmplat brusc. Si, la fel de brusc, am fost cotropit de spaima si de regret. Am încercat sa urlu, am deschis gura dar tot ce am reusit a fost sa inspir apa sarata, m-am înecat, am început sa tusesc si am prins sa ma scufund...
Daca toate lucrurile ar fi mers firesc, povestea mea nu ar mai fi avut cine sa o scrie. Numai ca soarta, într-un acces de ironie, a crezut de cuviinta altfel. Am simtit cum sunt însfacat de par. Cred ca a fost ultima impresie constienta: cineva se straduia sa ma traga afara din apa.
M-am trezit cu un gust oribil în gura si o senzatie de greata m-a facut sa ma încovrig. Zaceam pe nisip, pe cât îmi dadeam seama, simteam miros de fum, ochii ma usturau iar stomacul parca era plin de ace.
- Îsi revine, Dumnezeule mare, îsi revine...
Era vocea lui Claudiu. Am deschis ochii: jur-împrejur, întuneric cât cuprinde. Daca nu as fi auzit murmurul de glasuri, as fi crezut ca asa arata moartea. M-au ridicat în capul oaselor. Urechile îmi pocneau usor, iar când respiram simteam o durere în piept.
- Mare noroc ai avut, domnu' Andrei...
Am recunoscut glasul limpede al Cameliei. Se întâmplase ceea ce nu-mi dorisem, sa fiu salvat într-un mod ridicol. Dar nu pricepeam cum. Mai târziu, dupa ce ma linistisem deplin, târziu în noapte, mi-au povestit. Iar lucrurile s-au legat într-un nod mai mult decât straniu. Camelia fusese cea care ma salvase. Pornise sa înoate, nu dupa mine, pur si simplu era înotatoare de performanta, intrase în apa conform cu programul pe care si-l facuse. A dat peste mine, s-a speriat în primele clipe, dar s-a stapânit imediat si a reusit sa ma aduca, inconstient, la suprafata. Când a ajuns pe plaja, eram mai mult mort decât viu. Aici au intervenit Claudiu si Angela, amândoi erau medici. De mare folos fusese butelia de oxigen a Matildei, care suferea de astm. Iar Marinescu, va întrebati, ce rol a avut? Ei bine, acesta era preot. Si s-a rugat pentru mine.
Probabilitatea ca toti calatorii dintr-un compartiment sa ajunga la Doi Mai este extrem de mica. Dar ca sa participe cu totii la salvarea unuia dintre ei mi se pare extrem de putin probabil. Înclin sa cred ca aici se ascunde vreun semn. Pe care înca nu stiu sa-l interpretez.
Dupa o saptamâna m-am întors la Bucuresti, unde am aflat de ruptura definitiva dintre mine si Cristina. Nici ca mi-a pasat. Poate unde ma nascusem a doua oara... Sau pentru ca simteam ca între mine si Camelia se crease o punte pe care începuseram sa pasim amândoi...
